jemapel & jemanfu

Ma scol dis de dimineata, rad o cafea si ma urc in masina lui Tibi. Am un singur gind: sa nu pierd avionul.

Pe drumul spre autogara Tibi ma initiaza in tainele gipiesului. Ma lamuresc repede ca gipiesul e un gadget normal: daca reusesti sa-l pornesti, restul vine de la sine.

Prind loc la microbuzul de 8. E bine. Nu adorm in dreptul Otopeniului. Si mai bine. Ma framint cum sa nu mor calcat de masini la traversare. Dupa 10 minute observ pasarela, se pare ca azi e ziua mea norocoasa. Ma taie hipoglicemia. Ma bag in benzinarie si-mi cumpar un Dr.Pepper, bautura favorita a lui Tibi. Cind e vorba de nealcoolice sint complet neinspirat. Beau trei guri si mi se face rau. Nu, nu e norocoasa, e o zi normala.

Otopeniul mi-a fost intotdeauna antipatic. Pentru inceput nimeresc cladirea gresita. Tot ce pot afla e ca trebuie sa merg in cladirea cealalta. Fac ce fac si nimeresc. Cladirea corecta e un labirint. Reusesc cu chiu cu vai sa-mi fac o asigurare fara sa ma ratacesc. Ma intreb daca astia au vrut sa faca lucrurile complicate sau doar asa le-a iesit.

La check-in e o coada enorma. Ma gindesc ca la cozile suficient de mari fumatul ar trebui legalizat. Merge repede si ajung la ghiseu: biletul e bun, buletinul e bun, bagajul e ok. Am presimtiri negre. La control, pe doamna din fata o pun sa-si scoata pantofii. Pe mine, palaria. Sint sadici, ne despart de lucrurile cele mai dragi.

In drum spre Poarta 6 da Dumnezeu si gasesc un fel de cusca in care se fumeaza. Cheltui o avere pe un espresso si o apa si-mi aprind tacticos o tigare. Pe culoarul de dincolo incep sa circule oameni si bagaje. Astia sint! imi zic si ma reped spre poarta. Poarta e inchisa, la birou, nimeni. L-am pierdut… Mai e totusi o jumatate de ora pina la imbarcare, asa ca bat in geam in speranta ca cineva de dincolo se simte si imi da si mie drumul. De dincolo nu ma baga nimeni in seama. In schimb citeva zeci de persoane care stau linistite pe scaune ma privesc cu interes. Si daca nu l-am pierdut? Verific, asa e. Intreb pe cineva ce trebuie sa facem. Mi se spune ca trebuie sa asteptam. Pare in regula, desi as fi preferat ceva mai dinamic, de pilda sa vociferam. Presimt ca o sa ajungem o natie de oameni civilizati care se plictisesc pe aeroporturi.

Ajung in avion. Pare curatel, iar stewardesele arata ca niste stewardese. Sint multumit, n-am dat banii degeaba. Doar pilotajul lasa de dorit, de pilda am plecat cu spatele. Ceilalti sint linistiti, se pare ca sint singurul care am bagat de seama.

In sfirsit ne aduce potolul si pot sa ma abandonez ocupatiei mele favorite in situatia asta: sa deschid corect ambalajele. E o indeletnicire intelectuala care ma absoarbe complet. Reusesc un scor onorabil, cam 70%. In rest trebuie sa folosesc forta bruta. In mod normal as fi fost multumit dar doamna de alaturi face un umilitor 100%. Daca astia tin evidenta? Ma bate gindul sa schimb pungulitele cu deseuri, dar n-apuc.

Pilotul o face lata: aterizam prea departe si sintem nevoiti sa rulam la sol un sfert de ceas. Ridicol. Dar primul lucru pe care-l vad cind ies pe usa avionului e curtea aeroportului, plina de fiare. Probabil resturile avioanelor care au aterizat prea apropape, imi zic, si-mi mai vine inima la loc.

La Europcar ma asteapta negresa Arry care ma rezolva rapid. Ies in parcare cu actele in mina si, pentru prima oara in ultimile doua saptamini, imi trag sufletul. Imi aprind prima tigare pe teritoriul francez si ma minunez cum Dumnezeului poate sa mearga totul snur? In clipa urmatoare imi pierd permisul de conducere.

Ma prind in capatul celalalt al parcarii, unde domnisoara cu cheile trebuia sa-mi faca o copie dupa permis. Ma intorc si-l gasesc in usa aeroportului, fix acolo unde-l scapasem. M-am bucurat impreuna cu morcovul, care se facuse mare si frumos si, probabil, inflorise.

Ma urc intr-o Fiesta argintie care-mi fusese harazita. Daca mai merge si gipiesul inseamna ca visez. Merge si, judecind dupa caldura din masina, nici nu visez. “Pe urmatoarea strada virati la stinga! Virati la stinga!”. Ce ti-e si cu tehnica asta!

Imi ia o ora ca sa ies din Paris. Dupa inca o ora ma prind ca am iesit din Paris. Masinile se raresc si sint suspect de aproape de Rouen. Pe autostrada e placut, te poti deda la tot felul de activitati interesante, cum ar fi admiri peisajul. Sau, cum in chip inspirat fac eu, sa fii atent sa nu intri sub camioane.

Intr-un sfirsit maimutoiul din cutie ma pune sa o iau brusc la dreapta. Dupa ce urc pieptis 20 de metri sint anuntat ca am ajuns la destinatie. Judecind dupa ce vad in jur, e o veste buna: verdeata normanda si cabanute normande printre dealuri normande. Intr-una din cabanute ma asteapta o sticla mare de cidru si una mica de calvados.

Gazdele normande sint misto. Doamna da sa-mi explice cum e cu clantele, intrerupatoarele, robinetii, asternuturile. Clachez in 10 secunde. Ma scuz ca vin de departe si am avut o zi grea. O rog sa aminam detaliile pe alta data. In plus crap de foame. Chestia e delicata, astia sint ca noi: stau bine cu beutura, mai putin bine cu mincarea. Pentru ca refuz ideea sa ma mai urc in masina si sa merg dupa o pizza pina in cel mai apropiat oras, ma pricopsesc in final cu sase oua si doua felii de piine.

Bag la mat, dau drumul la televizor si ma pun pe pileala. Vestea buna e ca am vreo 400 de programe din care jumatate sint pornografice. Vestea rea e ca cele pornografice nu merg. Nu-i nimic, o dau pe cultura. Dupa o ora de film artistic se termina cidrul si ma apuca somnul. Abea apuc sa fac patul.